#gândurideacasă – Mi-e dor de țară..
Pentru cineva care a copilărit la țară, în natură, înconjurată de dealuri și pășuni, statul în casă (la bloc) pentru un timp nedeterminat, este destul de dificil. Nu mă înțelegeți greșit, are și izolarea la domiciliu părțile ei bune:
* am apucat să mă odihnesc așa cum nu o mai facusem de ceva timp;
* am citit mult, am vizionat tot felul de seriale interesante;
* m-am ocupat de proiectele mele în liniște și am planificat noi abordări;
* mi-am pus ordine în lucruri și în gânduri și am meditat asupra țelurilor mele.
Lista ar putea continua mult și bine, pentru că încerc să îmi ocup timpul într-un mod cât mai eficient, astfel încât să am parte de mici satisfacții și pe vreme de criză.
Cu toate acestea, simt un dor incredibil..
Mi-e dor să mă trezească razele soarelui care pătrund prin fereastra casei în care am copilărit.. Mi-e dor să aud zarva de dimineață – găinile prin curte ciupind iarba în căutarea grăunțelor de mălai, păsările ciripind în copacii din fața casei, să aud cocoșul vecinei care nu se mai oprește din cântat și să stau, preț de câteva minute, pe treptele de la intrare încercând să mă conectez cu ziua care abia avea să înceapă.
Mi-e dor să mă spăl pe față la robinetul cu apă rece, din fața casei – aia DA deșteptare!
Mi-e dor să o aud pe Măicuța spunându-mi să mă “lau” pe cap (adică să îmi pieptăn părul) și apoi să mănânc ceea ce îmi pregătise deja, de dinainte să mă trezesc (în fiecare seară, înainte de culcare, mă întreba ce aș dori să mănânc la micul dejun).
Îmi lipsește conectarea cu natura – să îmi plimb picioarele desculțe prin iarba verde plină de rouă, să culeg fructe și legume proaspete din grădina noastră, să aduc apă rece de la fântâna din sat, să mă plimb nestingherit pe dealurile și câmpurile pline cu flori colorate.
Lucruri simple, la care acum tânjesc.
Izolarea la domiciliu m-a învățat să prețuiesc simplitatea și autenticitatea vieții de la țară, așa cum probabil nu o făcusem până acum. Admir oamenii care au ales să trăiască la sat, care încă lucrează pământul, care mănâncă mâncăruri preparate cu ingrediente naturale, din gospodăriile lor. Este de datoria noastră să sprijinim și să dezvoltăm agricultura românească, acum mai mult ca niciodată.
Universul ne-a oferit o a doua șansă și am face bine să n-o dăm în bară. Natura și-a recăpătat libertatea și ne-a învățat o lecție dură – ea poate și fără noi. Întrebarea e, noi putem fără ea?
Leave a Reply